Interviu cu Silvia Popescu (a lui Walter) din Bilca, în vârstă de 92 de ani, despre deportarea în Rusia, în munții Ural

Încă de când a apărut grupul „Inițiative pentru Bilca” și de la momentul sfințirii bustului lui George Tofan la școala din comună, am spus mereu că trebuie să ne cunoaștem mai bine istoria, rădăcinile, să știm ce vremuri au fost în comuna noastră cu ani în urmă și cum o duceau oamenii de atunci.

Am aflat de doamna Silvia Popescu (a lui Walter) care este născută în data de 3 septembrie 1927 (are astăzi 92 de ani) și care în anul 1945, la vârsta de 17 ani, a trecut printr-o experiență pe care puțini ne-o putem imagina astăzi: a fost deportată în Rusia și trimisă la muncă forțată (în mina de unde se extrăgeau tot felul de minereuri) în Urali, Kubandig, Minagorsk, Rechiteanka și în Orsk timp de 5 ani de zile.

Context: În cel de al doilea război mondial, după ce România a luptat de partea Germaniei naziste și după ce în luna august 1944 Regele Mihai l-a demis și a ordonat arestarea mareșalului Antonescu, România trece de partea Rusiei și a Aliaților și semnează la Moscova pe 12 septembrie 1944 armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și obligația de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. Tot în acel document se prevedeau despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, dintre care aproximativ jumătate s-a plătit în petrol, iar în anii ’45 au apărut Sovrom-urile care exportau resurse în Rusia. Separat de aceste despăgubiri de război, Rusia a solicitat ca populația germană din zona noastră (în Bucovina erau încă multe persoane de origine germană) să fie dusă în Rusia la muncă forțată în industria Rusiei.

Doamna Silvia Popescu s-a născut în anul 1927 în Bilca, într-o familie cu 12 copii, dintre care 4 au murit de mici. Tatăl său, Irimia Walter, lucra la o moară la Prisaca Dornei și a fost soldat în armata austriacă în primul război Mondial, pe vremea când Bucovina și zona noastră aparțineau Imperiului Austro-Ungar). Doamna Silvia Popescu a făcut școala la Bilca. În anul 1944, din cauza celui de al doilea război mondial, familia a fost evacuată din Bilca, căci sovieticii ajunseseră în nordul Bucovinei și a fost dusă în satul Crăcălia (astăzi aparține de comuna George Enescu), lângă Dorohoi, unde a stat până în toamnă (în septembrie).

La întoarcere din Dorohoi, au găsit perne și cămăși aruncate peste tot, iar pe unele câmpuri încă mai erau proiectile de război, unui vecin chiar explodându-i un proiectil pe terenul din apropierea casei.

Momentul deportării în Rusia

Deși rușii căutau germani în acea zonă, ne întrebăm cum de au luat-o pe Silvia Popescu (a lui Walter). În ianuarie ’45 un funcționar de la primărie a venit și cu alți soldați au luat-o pe Silvia (în vârstă de 17 ani) și pe sora ei mai mică, Aurica (în vârstă de 14 ani) de acasă. Numele de Walter vine de la tatăl doamnei Silvia care după primul război mondial a venit din Galiția și s-a stabilit în Bucovina și s-a însurat cu mama doamnei Silvia care avea numele de fată Ecaterina Mihăilă.

Copiii (inclusiv doamna Silvia) nu știau nicio boabă de germană, însă funcționarii din primărie de la acea vreme, verificând lista cu nume din comună, au zis că „Walter” e nume german și așa au fost ridicate cele două surori (Silvia în vârstă de 17 ani și sora sa mai mică, de 14 ani).

Vă redăm mai jos interviul realizat cu doamna Silvia Popescu, care locuiește acum la Rădăuți

SP: Am fost în regiunea Urali, am trecut prin Moscova. Aveam 17 ani când m-au luat de acasă și m-am întors la 22 de ani. (Ei) luau persoane între 20 și 40 de ani, dar m-au prins în capcană, au zis că fac treabă.

LC: Cum s-a întâmplat episodul acesta în 1945? De ce v-au luat pe dumneavoastră?

SP: Au ales nume care le păreau nemțești. Au venit la primărie în comună și „Hai să mergem”. Rușii au venit. M-au chemat la primărie la Bilca, de acolo am mers la Vicov de Sus și am stat o noapte la poliție.

PI: Știți cine v-a luat atunci?

SP: De-a lui Corfus. M-au luat pe mine și Aurica, sora mea. Îl căutau și pe fratele meu să-l ia, pe Ion, dar nu l-au găsit. Am făcut școala elementară la Bilca, 7 clase cum erau atunci.

SP: Eu am stat în lagăr cu prizonieri nemți în Ural. De la Vicov ne-au dus cu faitonul, de la poliție ne-au adus la Rădăuți. A venit mama să ne vadă, când a văzut că pe mine mă urcă în mașină, a leșinat. Și ne-a adus la Suceava. La Suceava a venit tata, mă suiam pe geam numai să-l văd. A fost groaznic. Mama s-a îmbolnăvit de supărare la 1 an și a murit, iar tata a mai trăit 3 ani. Eu când m-am întors din Rusia n-am găsit niciunul dintre părinți.

LC: Și de la Suceava unde ați mers?

SP: De la Suceava, am stat, am mers spre Ungheni, am mai stat vreo 3 săptămâni, iar prin februarie ajungeam în Urali cu trenul, cu vagoanele de animale. Vai de capul meu.

PI: Și mâncare, ați avut pe drum?

SP: Era niște pâine, dar o împărțeau între ei și îți dădea câte o bucată. Iar apă, de unde? Erau scândurile cu șuruburi de la tren și dacă te culcai pe ele îți îngheța părul, că fierul era înghețat.

LC: Și cât timp ați mers cu trenul de la Ungheni până în urali?

SP: Vreo 3 săptămâni.

PI: Erați mulți în vagoane?

SP: Erau 3 locomotive, iar numărul de vagoane nu-i vedeai capătul. În lagărul nostru eram 5000 de oameni, vreo 3000 de femei și 2000 de bărbați. În lagăr erau mulți șași, dar mai erau și din zona noastră între 20 și 40 de ani.

LC: Și în Urali ce v-a așteptat? Era o mină?

SP: Toate erau pregătite, adăposturi în pământ, cu un geam micuț și eram la muncă forțată. Aveam procent pentru muncă și în funcție de cât lucrai, primeai mâncare. Eu am ajuns să am 35 de kilograme și lucram în mină. Am avut piciorul în ghips. Eu băteam cu barosul în mină și s-a surpat peretele.

SP: Am învățat cuvinte în rusă, le mai amestec acum. Am prins foarte repede, vorbeam rusește la perfecție. Mergeai și trebuia să ceri lopată, târnacop. Era greu. Intrai în mină cu liftul. Am lucrat și la 42 de grade plus, de curgea apa de pe tine, am lucrat și la temperaturi sub zero grade.

În 1945 nu știam nemțește deloc, tata poate știa, dar dacă mama era româncă, toți copiii știau română.

LC: Cum ați dus-o 5 ani în Urali?

SP: Era frig. Mă temeam cel mai tare să merg singură la mină. Era distanță cam de 100 de metri, dar din munți ieșeau urșii albi. Când brigada pleca înaintea mea, căutam să merg cu altcineva. Dacă le spuneam celor care aveau grijă de noi că brigadiera nu m-a așteptat, o băgau la carceră. Ei răspundeau pentru toate persoanele. O brigadă avea 16-20 de persoane. Unii lucrau la mină, alții la descărcat.

LC: V-au spus la început cât timp veți sta în lagăr?

SP: Toată lumea zicea că stă cam 5 ani. La început am fost la descărcat lemne. Era un frig, vagoanele erau înghețate.

SP: Când s-a împlinit armistițiu eu eram în spital. M-am accidentat în mină, s-a rupt buncărul, galeria și a căzut peste mine. Eu am dat cu barosul să pot încărca vagoanele și deodată s-a surpat. Noroc că la 4-5 metri era un inginer care măsura temperatura și mostre ca să facă analize. M-a văzut că lucrez și când s-a rupt galeria am avut noroc de el. Au căzut bucăți de piatră peste tot peste mine, numai pe cap nu. Inginerul a dat pietrele la o parte și m-a ridicat în picioare, dar eu nu mai puteam sta, aveam piciorul rupt. M-a lăsat acolo și a chemat ajutoare, au venit cu targa, m-au coborât, era noaptea. Nu aveau mașină să mă ducă la infirmerie, dar directorul mi-a dat mașina lui.

SP: Spunea directorul „știți cât lucrează asta tânără? Cât patru rusoaice de-ale mele”. Eu nu m-am ferit de muncă. Au sunat-o pe doctoriță, mi-a pus piciorul în șine. Am stat o săptămână și voiam să merg acasă, dar doctorița mi-a zis că trebuie să stau cu ghipsul. Am venit acasă cu ghipsul și mi l-am tăiat eu. La întoarcere, eram în ghips, și era cât pe-aci să rămân într-o gară, m-am dat jos din vagon să beau puțină apă de la o pompă. Norocul meu a fost că m-a văzut un alt pasager și m-a ajutat să urc la timp. Mi s-a făcut rău în vagon, au găsit un doctor. Ne-am întors tot în vagoane de animale.

La întoarcere am făcut tot câteva săptămâni, distanțele erau mari, iar trenurile nu mergeau cu viteză.

P.I.: Până unde ați venit cu trenul?

SP: Până la Satu Mare, cei mai mulți au fost sași. Eu eram cu piciorul în ghips, rușii au venit cu noi și m-au internat în spital. La întoarcere au dat raportul – câți erau vii, câți au murit.

LC: Mureau mulți oameni în lagăr?

SP: Mureau mulți, erau boli, muncă multă, mâncare puțină. Erau norme de muncă, trebuia să ajungi măcar la 100%, dar era greu. În mină am avut perioade în care am depășit norma și atunci am reușit să pun deoparte și să-mi cumpăr niște haine pentru întoarcere.

LC: Și de mâncare, ce aveați acolo?

SP: Cartofi nu erau, ne-au adus o dată niște cartofi mici. Primăvara erau niște castraveți murați, se făceam câte-o ciorbă. Glumim acum, acum am de toate, dar atunci erau lipsuri mari. Mergeau atunci oamenii și adunau capurile de pește care rămâneau de la ruși, le prăjeau și le mâncau, numai să mai aibă ceva de mâncat. Era seriozitate acolo – orele fixe, de sculare, de culcare, se muncea organizat. Stăteam în încăperi cam câte 100 în cameră.

SP: Până la urmă, m-au adus până la Suceava, la întoarcere. Important e că m-am întors sănătoasă. La scurt timp m-am măritat, am 2 fete. Una e în Bilca, alta e în America. Am fost și în America în anii ’50.

LC: Vă mulțumim mult pentru interviu!

SP: Și eu vă mulțumesc!

Am lăsat-o pe doamna Silvia cu zâmbetul pe buze, i-am urat sănătate, să ne putem revedea și la 100 de ani cu dumneaei. Am vrut să scriem despre această întrevedere ca să conștientizăm și noi, generațiile de astăzi, că au fost vremuri grele în trecut, să ne cunoaștem istoria și să ne lăsăm inspirați de modele precum doamna Silvia Popescu care, în ciuda tuturor încercărilor grele, a rezistat în cei cinci ani de muncă forțată în Rusia și a revenit în Bilca pentru a-și întemeia o familie, continuându-și viața de zi cu zi. De la accidentul din mină, la vârsta actuală, doamna Silvia Popescu nu-și poate folosi picioarele, așa că stă mai tot timpul în pat, pe scaun sau în scaunul cu rotile.

Fratele său, Ion, cel căutat de ruși în anii ’45 s-a căsătorit cu Saveta, vecină cu domnul Mihai Cârdei (în partea de sus a comunei Bilca) și a murit aproximativ în anul 1983. Aurica, sora mai mică a doamnei Silvia Popescu trăiește și ea, are 90 de ani. Urmașii lui Ion își scriu astăzi numele cu „V” – „Valter”.

Astfel de oameni trebuie să ne amintească mereu că gradul de dezvoltare la care a ajuns țara noastră, comuna noastră, s-a făcut cu sacrificiul și truda celor dinaintea noastră. Noi suntem trecători, dar comuna și zona noastră este veșnică, am primit aceste locuri de la înaintașii noștri și suntem datori să muncim pentru ca ele să înflorească pentru beneficiile generațiilor care vin.

Sperăm că v-a plăcut acest interviu cu o bilcancă de seamă, vrednică care poate fi un model de dârzenie și de perseverență pentru orice tânăr din ziua de astăzi care la 17 ani nici nu și-ar putea imagina prin ce a trecut în urmă cu mulți ani doamna Silvia Popescu.

Un interviu realizat de Luca Ciubotaru și Petru Cioată, grupul „Inițiative pentru Bilca” – o inițiativă pentru mai buna cunoaștere a istoriei locale. Mulțumim domnului Petru Irimescu pentru că ne-a făcut cunoscută povestea doamnei Silvia Popescu și pentru că ne-a condus în vizită la dumneaei, la Rădăuți.